leftovers 1989

În acestă pagină se găsește un fragment care nu a fost inclus în versiunea de tipar a manuscrisului. În urma unei reconsiderări, am decis să scurtez masiv romanul. Din dorința de a veni cu povești în regim de „viață sub comunism”, exista riscul să-l scot din tema lui (1989) și să-l transform într-un monstru antipatic de voluminos.
Găsesc amuzant să public aici un fragment din ce a rămas (plus două versiuni de moto). Plus coperta lui Alexandru, ca o alternativă.

*

Moto 1
Dacă acest roman autobiografic mai păstrează vreo legătură cu realitatea, cu atît mai bine, cam asta e ideea. Dacă nu mai păstrează, se cheamă că autorul e un mincinos nerușinat - ceea ce, în cele din urmă, ar putea trece drept un compliment - și a comis o ficțiune.

Moto 2

Ceaușescu a murit, Slavă Domnului, de mai bine de douăzeci și cinci de ani. România, de bine de rău, s-a schimbat. Am rămas în urmă noi, fiecare cu Ceaușescul lui, unul care l-a făcut posibil - și mi-e teamă c-o să-l mai facă.

— Cine ești?

— Cum? Știi foarte bine cine sînt. Sînt Numele și Prenumele, pentru că așa trebuie să ne prezentăm. La școală, peste tot. În fața Statului. Cică nu sîntem artiști... îți amintești... să nu punem prenumele în fața numelui.

— Îmi amintesc, sigur că-mi amintesc. Oricum, cred că știu cine ești. Era o întrebare un pic filozofică.

— Aha, filozofică! Și ce sperai să auzi? Filozofie... De unde atîta filozofie? Ești sigur că știi ce faci? Adică, totuși... ce-ți mai aduci tu aminte despre mine, despre ce se întîmplă cu noi acum, aici, în anul 1989? Mai nimic, îți amintești ce vrei tu să-ți amintești.

— Hei... stai puțin, nu sări așa, nici măcar nu ști exact despre ce e vorba...

— Nu știu? Ai dreptate... Nu prea înțeleg de ce vrei să scrii cartea asta... Pentru că asta vrei să faci, nu? Să scrii o carte... Din ce anume vrei să o scrii? Din filozofii? Ești sigur că mai știi din ce eram făcuți? Amintirile tale sînt...

—De ce nu vrei să ai răbdare un pic? O să vezi că are rost.

—I-auzi, alta acum... răbdare... Ai idee ce-mi ceri... Răbdare? E clar că nu știi ce faci. Încă nu am împlinit 18 ani, cam pe unde pe-aici printre noi ți se pare ție că crește răbdarea asta? O să ajungi să-mi ceri... să fiu un pic lucid? Și de unde vrei chestii semnificative... sau filozofie, cum spui tu?

— Ei, a fost o glumă, ce dracu` e cu tine? De ce sari așa...?

— Da, adică... uită-te puțin în jur... ce se întîmplă acum? Unde sînt eu exact acum? Și ce fac?

— Unde ești...? Ești pe Calea Severinului, un vechi cartier de blocuri al Craiovei, printre cele mai vechi din oraș, urbanism măreț socialist. Blocurile sînt pătrățoase și fragile, de patru etaje, noroc că plopii, platanii, castanii și gardul viu crescut la voia întîmplării care străjuiesc bulevardul îmblînzesc acest urbanism colțos. Aștepți la colțul aleei care vine de la blocul lui Andi. Acolo, la marginea trotuarului, e un canal căruia îi spuneți Patru Găurele, pentru că în capacul lui sînt patru găuri. Canalul de peste stradă, cel de la capătul aleii tale are șase găuri, drept urmare îi spuneți Șase Găurele - puncte de referință în sistemul vostru pubescent. Foarte imaginativ! Sînt cele două locuri unde vă întîlniți, în funcție de direcția în care urmează să mergeți. Asta cînd nu treceți să vă luați direct de acasă. Un obicei de cînd aveați... cît? ... 11-12 ani? erați copii...

— Așa și?

— Și. E 15 septembrie, e dimineață, în jur de 7 și douăzeci de minute. E prima zi de școală, anul 1988, treci în clasa a doișpea, ai 17 ani. E rece, s-a dus vara, dar ești îmbrăcat doar în uniforma școlară, bleumarin foarte închis, aproape negru. Piese de vestimentație caraghioase, făcute dintr-un material sintetic. Haina aproape că e lustruită în coate, cămașa bleu, sintetică și ea, îți e un pic mică, ar trebui să-ți cumperi alta; nu porți cravată deși regulamentul o cere, dar ai ultimul nasture închis la gît – o șmecherie (crezi tu), care de fapt nu compensează absența, ci o scoate și mai mult în evidență. Pantalonii... ar putea fi un pic mai lungi, dar pentru că după o săptămînă de bătut magazine asta e tot ce-ai reușit să faci pentru gleznele tale, merg și ăștia. Și, deși nu e regulamentar să-i porți altfel decît așa cum îi vinde Comerțul Socialist, ai rugat-o pe maică-ta să-i strîmteze jos, să-i facă după moda New Wave. Pe mîneca hainei ai cusută emblema liceului. Brodat cu ață aurie scrie: LFB, adică Liceul Frații Buzești, și numărul tău de elev, pentru identificare – deși e atît de scămoșată (intenționat, bineînțeles), încît identificarea devine o problemă. În chestia aia pe care o cari cu tine, ar putea fi numită geantă cu un pic de bunăvoință, ai cîteva caiete și șapca... pe care în mod normal ar trebui să o porți pe cap...

— În chestia aia pe care o car cu mine și care ar putea fi numită geantă am și un pachet de țigări. Bucegi, fără filtru – niște țigări nasoale, dar sînt singurele care se mai găsesc. Pe sub cămașă am un tricou, așa că, deși e septembrie, nu mi-e frig. Acum... eu știu că ai vrea să lași senzația unui soi de mic eroism în toate aceste dovezi de indisciplină. Ți se pare că emblema mea e scămoșată? Să o vezi pe-a lui Andi! Pantalonii mei sînt strîmtați după moda New Wave? Să-i vezi pe-a lui Tedi... nu terminăm pînă mîine, dacă încep... E greu să găsești în tot liceul o pereche de pantaloni originali, nemodificați, Made in Fabrica de Confecții Socialistă. Șapca nu o poartă nimeni, e clasică, foarte apreciată în colecția de sezon a modei comuniste. Am văzut odată într-o revistă o poză cu niște muncitori chinezi... erau identice, parcă eram noi. Trebuie să trecem cu ea pe cap pe poarta liceului, dar aia nu însemnă că trebuie să o purtăm și prin oraș, că nu ne-am pierdut mințile. Oricum arată ca un căcat, e roasă, strivită, îi curge căptușeala, pentru că își petrece cea mai mare parte a timpului vîrîtă în geantă... Mă rog... ideea e că toți facem chestii ca să ne sustragem, instinctiv, pentru că moda ne e mai aproape decît norma vestimentară școlară, care e norma știm noi cui. Unele trucuri fac parte dintr-o tradiție, noi poate doar le îmbunătățim, le adaptăm la... de exemplu, mai nou, emblema școlară se agață pe mîneca uniformei cu două bucăți de velcro... de arici... așa că nu o mai porți prin oraș... o lipești pe mînecă doar cînd ajungi la liceu...

— Bun, te grăbești un pic. Și detaliile... alege-le cu grijă... Să nu ne...

— De ce să nu ne... Cum? Adică... Să nu ne ce? Ce treabă o mai fi și asta? Dacă m-ai adus aici... lasă-mă să spun ce vreau eu... de exemplu să spun despre șuvița pe care mi-am oxigenat-o cîndva astă-vară, în vacanță, care acum, deși e tunsă, se mai vede măcar pe jumătate, așa că probabil cineva o să se ia de mine la școală - o să le zic că mi s-a decolorat părul de la soare (greu de crezut, avînd în vedere cît sînt de brunet, dar merită încercat). Vezi? Toate astea... Toate astea... Chiar îți mai aduci aminte? Tu nu poți să spui nimic adevărat despre de am ce în stomac și nici despre cum arată blocurile din jur, nici despre vecini și prieteni... despre cum arată tramvaiul sau autobuzul pe care nu o să-l luăm spre liceu, pentru că mergem pe jos prin spatele Grădinii botanice, printr-o mahala groaznică, ca să tragem o țigară, ceea ce ar putea fi considerat un act de curaj, în anul de grație 1988, îmbrăcat în uniforma modificată și cu emblema (scămoșată) a liceului pe mînecă... Dar să fim serioși, probabil că acum sînt cîteva sute de elevi care fac același lucru, strecurîndu-se prin diverse mahalale (străzile nu sînt asfaltate și abia dacă există un trotuar pe care să mergi), unde nimeni nu dă doi bani pe emblema ta sau pe chiștocul pe care ți se pare ție că-l îl ascunzi în palmă. Dacă trecem pe lîngă o prăvălie, probabil că acolo e o coadă la lapte și la pîine de cel puțin 60 de persoane... arată ca niște pinguini orfani, ca un cortegiu funerar. Pîinea și laptele sînt raționalizate, nu ajung pentru toată lumea. Te caci pe ea de cartelă pe care ți-o dă Statul, stai cu ea cu tot la coadă. O jumătate de pîine de persoană pe zi? S-ar putea să nu o prinzi nici pe aia. Cozile fac parte din peisaj, găsești astfel de realizări mărețe în fața oricărei Alimentare, aproape la orice oră... oamenii au la ei sacoșa aia greu încercată, o pipăie neliniștiți în buzunar, de parcă i-ar face farmece. Nu e lampa lui Aladdin, nu iese nimic din ea dacă o mîngîie. Uneori trec zile ca să o poată folosi. Mai vrei?

— Stai un pic... Stai... Mă tem că nu ai răbdare și precipiți lucrurile. Începusei bine, dar acum iar te împrăștii. Și nu vorbești limpede, sari de la una la alta. Să le luăm, totuși, pe rînd... o să ajungem și la cozi. O să ajungem și la partea de peisaj social, dar mai întîi trebuie să creăm un pic cadrul poveștii. Cel mai bine ar fi să faci o introducere în acest episod, e prima zi de școală, vă întîlniți, vorbiți, desenează un pic, dă detalii, dar nu încerca să spui tot, că nu ai cum. Ia-le pe rînd. Și povestea asta cu fumatul în uniformă școlară... o să...

— Ha-ha. Ce e cu fumatul? Vezi că nu-ți mai aduci aminte? Da, probabil că sîntem într-o mare culpă dacă fumăm în uniformă, dacă te prind poți să primești pentru asta o sancțiune... de obicei te tund la zero, adio păr. Dacă ești prins de un cadru didactic care are chef să facă din asta o problemă. Pentru că fumezi în uniformă, îți poate face mizerii și Miliția... Ca să nu mai vorbesc că ți se poate întîmpla să se ia de tine și vreun activist de partid zelos. Dar, ți-am mai zis, nu e un act eroic, e ceva firesc. Mai ales la ora asta. Gestul de a ține palmată țigara vinde din prudență. Toate aceste fronde, știi bine, au o plasă de siguranță. Și nu fumam chiar oriunde, fumăm unde știm că nu există pericol... Auzi, dar dacă zici că nu-ți place, de ce nu continui tu...? Ce fac aici?

— Da, mă rog, ești supraturat... Unde ești și ce faci... Îl aștepți pe Andi de care te leagă o prietenie lungă, acum sînteți colegi. Te uiți la blocurile vechi de cărămidă, arată foarte urît, tencuiala lor nu e întreținută, e coșcovită, iar de zugrăvit, nu se mai obosește nimeni... E un peisaj atît de dezolant, de patetic, de cenușiu și de mizerabil, mai ales în lumina nedesăvîrșită a dimineții, dar pe care imaginația ta nu are cu ce să-l înlocuiască, pentru că nu prea ai alte referințe, așa că te uiți la ele ca un gîndac la vechiul labirint de țevi din perete. Fără alt interes decît acela de a alege drumul cel mai scurt și sigur într-un mediu neprietenos, aspru.

— I-auzi, ce minuni ies din tine! Mă uit la blocuri, la șirul de plopi de lîngă alee, mă uit la cer, la ceas și îl înjur pe Andi. Care întîrzie iar, pentru că e genul care face competiție chiar și din fleacuri. Își pune ambiția, o poveste enervantă, dar m-am obișnuit cu el. Mai departe... ia-o mai încet cu filozofia, cu țevile și gîndacii... Imaginația mea are cu ce să le înlocuiască, pentru că nu sîntem handicapați...

— Andi o să vină, chiar dacă îi place să întîrzie, ca să te sîcîie și o să ajungeți la timp la liceu și...

— Auzi, dar nu vrei mai bine să mă lași, totuși, pe mine... pînă nu începi iar să vorbești ca un bunic. Apropo, cîți ani ai?

— Nu cred că e...

— Hei, ți-e greu să răspunzi? Tu vorbești de mine...?

— Am... 40... să zicem.

— 40? Ești sigur? Adică patruzeci de ani? Doamne Dumnezeule, cred că arăți ca dracu`, probabil că ai făcut burtă și... nu-mi spune, ai chelit... În fine... Și ce ocupație ai? Așa te întreabă la Miliție... numele și ocupația...

— Uite ce e, nu-mi place cum...

— Bine-bine, încep acum.

— Dar încearcă să te conții un pic, să nu faci iar explozie ca un tufiș de buruieni...

— I-auzi, așa vorbești despre... tine? Bunicuțule!

— Da, așa vorbesc. Ciudat animal mai ești!

— O, sînt sigur că ai burtă. Și că ți-a crescut capul.

— Haide, nu ne mai prosti. Dă-i drumul...

— Bine. E deja 8 fără douăzeci și cinci. Și știi ceva. Mi-am pierdut răbdarea. Au trecut toate bunicile cartierului cu cîte un nepot de toartă... uită-te la ei, sărmanii, sînt cît un picior de-al lor... nu ști dacă sînt țepeni de frică sau sînt pătrunși de însemnătatea momentului ...și florile, îți amintești? tufa aia de flori pentru tovarășa învățătoare... toată lumea e înarmată cu un buchet de crizanteme... ce-o gîndi lumea că poate să facă biata femeie cu atîtea flori? Poate le mănîncă... Andi e un căcăcios, s-ar putea să nu-l mai aștept. Stația de autobuz s-a golit de cîteva ori, deși chiar și transportul în comun e rărit din cauza neajunsurilor... dacă nu se va inventa cumva un motor care să meargă cu lemne, la anul autobuzele vor deveni istorie. De cîțiva ani le-au înzestrat cu buteliile astea uriașe, pline cu gaz, pentru că acum cu asta merg, cu gaz, așa că arată ca niște submarine sau zepeline sau cam așa ceva... dar se pare că și gazul e din ce în ce mai rar. Dar ai dreptate, Andi vine. Zîmbește de sub părul blond pieptănat pe-o parte, nu e înalt și are un mers foarte hotărît - n-am înțeles niciodată acest fel al lui de a merge. Ca să repare lucrurile scoate un Kent pe care l-a șutit din pachetul de director al lui taică-său. Nu ne grăbim, că nu avem de ce. Anul școlar se deschide în curtea liceului. Ne aliniază iar ca pe niște animale docile, poate cineva o să ne verifice ținuta, fetelor le verifică lungimea sarafanelor și a unghiilor, nouă ne verifică tunsoarea, părul din nas... o să stăm acolo, numerotați, tunși și proaspeți și o să ne facem că ascultăm ce zbiară la noi directorul, în timp ce facem bancuri... Între zidurile alea cu o tradiție străveche, ne pune iar pe umeri viitorul luminos, trebuie să bage și cîteva cîntări de propagandă, că altfel îl sancționează, îți amintești... Deci... n-avem unde să ne grăbim, așa că o luăm încet. Ajungem cînd se termină deschiderea, cînd se deschid iar porțile și li se dă drumul întîrziaților. Oricum acum sîntem în clasa a doișpea, sîntem cei mai mari din liceu, așa că probabil avem voie. Anul școlar începe cu cele două săptămîni de practică profesională în atelierele liceului... cînd terminăm liceul trebuie să avem o calificare profesională... lăcătuși, strungari, mecanici de întreținere, electricieni... numai buni de băgat în producție... dar treaba asta cu practica se transformă în altceva, de obicei ajungem pe vreun ogor al Patriei sau prin vreo livadă sau vie... ar putea fi chiar o fermă cu multe silozuri, unde fie culegem, fie triem legume, fructe... după nevoi. Pentru că agricultura s-a dezvoltat atît de mult, încît au rămas fără țărani și nu mai are cine să facă munca asta, așa că ne trimit pe noi. O să zgîrmăm un cîmp la mama dracului după cartofi sau ceapă, dar, indiferent despre ce legume e vorba, sînt scofîlcite și nu mai mari decît un excrement uscat de cîine, așa și arată, pentru că sînt pentru producția internă, se vînd în piață... legumele adevărate le culeg cu profesioniști, e o poveste controlată... și zboară din ogor direct la export... mă rog, așa se spune... în viziunea Cîrmaciului, exportul aduce mai mulți bani pentru plătirea datoriei externe... Gata, cred că îți ajunge. Ești mulțumit?

— Mă tem că datoria externă tocmai a fost plătită. Bun, e clar că nu ne înțelegem. Uite, îți mai fac cîteva sugestii. Încearcă să mă ignori, nu-mi spune mie, povestește liber. Cadrul poveștii... știi cum vine treaba asta? Și nu mai sări dintr-un subiect în altul, pentru că nu poți să le spui pe toate. Și încă ceva... cred că ți-ar prinde bine un pic de lirism, niște introduceri, o șmecherie care să funcționeze ca un intermezzo între episoade. Trebuie să dai un pic cu pensula, ca să se lipească bucățile. Ești foarte greu de urmărit, cititorul nu poate...

— Vai de mine! Dar ce gură poți să ai! Ce nu poate cititorul? Să mă urmărească? Să aștepte ecranizarea. Lirism? Mă lași! Vrei lirism, ia-l pe Vlahuță. Ia un manual de Limba și literatura română de clasa a cincea. Vrei și lirism și filozofie și detalii și cititori și... Dar cine te crezi? Și mai vrei și chestia aia adevărată... cred că autenticitate i se spune... Crezi că nu mi-am dat seama ce urmărești? Crezi că n-am înțeles de ce m-ai adus aici? Uite, îți dau imediat un pic de lirism. Povestea asta cu practica agricolă... Ne-am obișnuit să vedem partea bună. Sînt 2 săptămîni în care parcă ne-am duce în excursie. În fiecare dimineață, la ora 8.30, ne pescuiește din curtea liceului un autobuz deșelat și ne aduce în același loc cîndva spre seară. Autobuzul ia calea ieșirii din oraș, apoi o taie printre dealuri spre o destinație care nu ne preocupă prea tare, pentru că cineva o să aducă un casetofon și o să ascultăm niște muzică, cineva a șutit de acasă o sticlă de vin sau de vișinată, așa că sigur o să ne distrăm. După o oră coborîm. Nu contează unde am ajuns, procedura e aceeași. Sîntem înarmați urgent cu coșuri, ni se spune ce avem de făcut și semnăm un fel de fișă de protecție a muncii. Acum... atenție...! Ceața se ridică din livadă, soarele începe să se întrevadă printre fuioare, ca o fantomă albă, lăptoasă, roua scînteiază în iarbă. Pe potecile dintre șirurile de pomi fructiferi trec iute siluete de tineri. Prunii se scutură, se aud voci care cer mai multe coșuri. Tot acest spectacol al muncii dovedește că elevii patriei își fac datoria. În fiecare pom lucrează cîte un echipaj agricol de 4 sau 5 tovarăși elevi destoinici. La ora 11 dimineața, se aud rîsete, spiritul muncii animă șirurile de pomi fructiferi încărcați de rod. Soarele țipă de undeva din vîrful acestui peisaj bucolic. Tovarășii profesori însoțitori se retrag la capătul rîndurilor, cu datoria împlinită. Spiritul muncii este detectabil cu ochiul liber. Vezi? Lirism de reportaj socialist. Acum îți spun eu ce nu va scrie niciodată în ziarul ăsta de căcat. După retrargerea tovarășilor cadre didactice, tot cu ochiul liber, devine detectabil un fenomen straniu. Ceața reapare, dar doar în jurul cîtorva pomi, în care se pare că veselia e mai mare decît în ceilalți - mai precis, o ceață care miroase a fum de tutun. Din acești pruni încep să zboare fructe, cuprinse de dorința neașteptată de a înfrînge gravitația, tînjesc să fie zdrobite de tărtăcuța unor elevi mai slabi de înger, care muncesc cu un zel dubios în pomii din jur. În acești cîțiva pruni în care animația depășește cotele de pericol sîntem noi. Noi... mă rog, cîțiva băieți hazlii. Din acești cîțiva pruni, se poate întîmpla ca la un moment dat să mai plece și un jet de vomă, ca un protest nu atît împotriva Ocîrmuirii, care ne educă prin muncă, cît a băuturii de calitate îndoielnică, de obicei produse fabricate în casă, care s-a consumat clandestin în timpul procesului muncii. De asemenea, se poate întîmpla ca unul din acești pomi să emită jeturi de urină din coroana lui bogată, motivul fiind, în principal, cam același. Ai zice că prunii socialiști sînt paranormali. Și așa mai departe. Știi cum vine treaba asta? În orice pagubă poți găsi compensații... Adică... îți dai seama că noi nu avem un parc de distracții unde să ne ducem, pentru că în lumea Omului Nou nu există așa ceva.... Așa că ne facem noi parcuri de distracții, de cîte ori avem prilejul. Și cred că al nostru e la fel de amuzant ca oricare altul... Dar vrei să-ți spun ceva și mai caraghios? Indiferent cît ne distrăm noi de tare, norma trebuie făcută, e o treabă al dracului de serioasă, nu se poate altfel, fără normă... ăștia sînt în stare să ne bage la sabotaj și ajungem în parcul lor de distracții. Mă rog, să ne întoarcem la cele două săptămîni de practică... Nu doar agricultura socialistă are nevoie de brațele noastre tinere de muncă... Mi-am amintit că într-un an... ce dracu' o fi fost în capul lor, cine-o gîndi asemenea planificări? ...cred că a fost chiar anul trecut... ne-au trimis în practică la Fabrica de bere, să ajutăm la producție. Am fost doar două clase. Să ajutăm, deci. Imaginează-ți socoteală mai greșită, o ceată de viteji gata să-și dea în petec cu orice prilej trimiși la Fabrica de bere... La sfîrșitul primei zile am ieșit prin poartă ca din tun, cu capul înainte, în căutarea echilibrului pierdut... și nu cred că privirea vreunui tovarăș elev putea să se focalizeze la o distanță mai mare de 1 metru. I-am ajutat de nu ne-am văzut. Am oferit distracție muncitorilor care, ca să nu le încurcăm fluxul tehnologic, ne-au scos într-o curte din spate, printre camioane parcate și lăzi goale și butoaie de fier și ne-au pasat și cîteva lăzi de bere și ne-au lăsat să ne consumăm energia, am tras la măsea și am jucat Lapte gros și Bîza toată ziua. Din cînd în cînd venea un inginer să se asigure că n-am crăpat. După o săptămîna de astfel de ajutor, e de mirare că mai eram în viață.

— Doamne!

— Ce e?

— Îmi amintesc...

— Și ți-e rușine...? Te fac de rîs...?

— Ei, nu asta aveam în minte cînd te-am invitat aici...

— I-auzi! Dar ce, filozofie? Ia-o ca pe povestea formării Omului Nou!